Astăzi, 16 iulie 2009, a plecat de langă noi cel mai mic membru al familiei...surioara mea cu care am crescut şi care este prezentă în toate amintirile mele din copilărie: mutatul în Bucureşti cu părinţii mei, vacanţele la mare sau la munte, vacanţele la bunicii mei, plimbările prin parc...practic nu-mi mai amintesc cum era înainte să fie ea.
Totul din casă îmi aminteşte de ea. De cum intru pe uşă, holul mic este locul unde în tinereţea ei obişnuia sa alerge în cercuri, să chiţăie sau să sară pe bagaje, când plecam în weekenduri din Bucureşti, ca să fie sigură ca o luăm şi pe ea. Chiar şi pe lădiţa cuierului se cuibărea când vroia să fie aproape de uşă şi ne aştepta foarte nerăbdătoare să ne întoarcem acasă.
În bucătărie încă mai stă pe jos preşuleţul pe care mânca...jos lângă aragaz. De fiecare dată când voi mânca voi vedea locul în care ea obişnuia să pape sau sa ceară păpică.
Pe balcon îi puneam mâncărica atunci când era soare...si vai ce iubea soarele şi căldura! Tot acolo mai stătea mama mea cu ea în braţe ca să se mai uite pe geam.Era foarte atentă şi interesată de orice se petrece atâta timp cât era în siguranţă la noi în braţe. De fapt, mai tot timpul stătea la cineva în braţe. Vroia dragoste şi căldură şi cum puteai să o refuzi la cât de mică şi dulce era?
În patul meu dormea ziua şi cerea dimineaţa să vină la mine atunci când părinţii mei plecau la serviciu. Chiţăia şi râcâia în uşă până i se deschidea iar apoi se cuibărea în pături cât mai lipită de mine.
Chiar şi cada îmi aminteşte de dăţile când îi făceam baie iar ea comenta şi se mârâia foarte suparată că o trecem prin tot chinul ălă...iar nouă ni se părea extrem de dulce.
Nu mai zic de surfagerie unde obişnuiam să stam până acum câţiva ani cu toţii, ne uitam la TV, Betty era ori prin braţele cuiva ori alerga dupa vreo mingiuţă ori se juca cu hamstericul pe care îl tragea spre ea ca pe puiul ei ori se castrafirea şi se freca de fotolii şi se dădea cu burtica în sus ca să o pupăm...
Ştia orice îi spuneam, asculta şi înţelegea... şi nu ne iubea decât pe noi. Era atât de dependentă de noi şi prezentă oriunde eram încât mi-e greu să cred că nu mai este. Tot mă aştept să iasă de sub vreo păturică şi să vină dând din codiţă sau vorbind cu noi. Ştia să ceară, să te atenţioneze în atâtea feluri încât ştiai ce vrea numai după sunetele pe care le scotea.
Mereu căuta căldura şi protecţia noastră. Cu noi era atât de fericită şi ne arăta asta prin orice mod îi trecea ei prin căpuţ. Ca ea nu este şi nu va mai fi nimeni...şi nimic nu o va înlocui iar asta mă sperie pentru că nici durerea nu va trece.
Am crezut că voi rămâne fără lacrimi...însă de fiecare dată când mă gândesc la tine îmi dau seama că ele sunt infinite.
Betty...te voi iubi mereu şi vei rămâne pentru totdeauna în amintirile şi în sufletul meu.
Totul din casă îmi aminteşte de ea. De cum intru pe uşă, holul mic este locul unde în tinereţea ei obişnuia sa alerge în cercuri, să chiţăie sau să sară pe bagaje, când plecam în weekenduri din Bucureşti, ca să fie sigură ca o luăm şi pe ea. Chiar şi pe lădiţa cuierului se cuibărea când vroia să fie aproape de uşă şi ne aştepta foarte nerăbdătoare să ne întoarcem acasă.
În bucătărie încă mai stă pe jos preşuleţul pe care mânca...jos lângă aragaz. De fiecare dată când voi mânca voi vedea locul în care ea obişnuia să pape sau sa ceară păpică.
Pe balcon îi puneam mâncărica atunci când era soare...si vai ce iubea soarele şi căldura! Tot acolo mai stătea mama mea cu ea în braţe ca să se mai uite pe geam.Era foarte atentă şi interesată de orice se petrece atâta timp cât era în siguranţă la noi în braţe. De fapt, mai tot timpul stătea la cineva în braţe. Vroia dragoste şi căldură şi cum puteai să o refuzi la cât de mică şi dulce era?
În patul meu dormea ziua şi cerea dimineaţa să vină la mine atunci când părinţii mei plecau la serviciu. Chiţăia şi râcâia în uşă până i se deschidea iar apoi se cuibărea în pături cât mai lipită de mine.
Chiar şi cada îmi aminteşte de dăţile când îi făceam baie iar ea comenta şi se mârâia foarte suparată că o trecem prin tot chinul ălă...iar nouă ni se părea extrem de dulce.
Nu mai zic de surfagerie unde obişnuiam să stam până acum câţiva ani cu toţii, ne uitam la TV, Betty era ori prin braţele cuiva ori alerga dupa vreo mingiuţă ori se juca cu hamstericul pe care îl tragea spre ea ca pe puiul ei ori se castrafirea şi se freca de fotolii şi se dădea cu burtica în sus ca să o pupăm...
Ştia orice îi spuneam, asculta şi înţelegea... şi nu ne iubea decât pe noi. Era atât de dependentă de noi şi prezentă oriunde eram încât mi-e greu să cred că nu mai este. Tot mă aştept să iasă de sub vreo păturică şi să vină dând din codiţă sau vorbind cu noi. Ştia să ceară, să te atenţioneze în atâtea feluri încât ştiai ce vrea numai după sunetele pe care le scotea.
Mereu căuta căldura şi protecţia noastră. Cu noi era atât de fericită şi ne arăta asta prin orice mod îi trecea ei prin căpuţ. Ca ea nu este şi nu va mai fi nimeni...şi nimic nu o va înlocui iar asta mă sperie pentru că nici durerea nu va trece.
Am crezut că voi rămâne fără lacrimi...însă de fiecare dată când mă gândesc la tine îmi dau seama că ele sunt infinite.
Betty...te voi iubi mereu şi vei rămâne pentru totdeauna în amintirile şi în sufletul meu.
