Un îngeraş a plecat spre cer...

Astăzi, 16 iulie 2009, a plecat de langă noi cel mai mic membru al familiei...surioara mea cu care am crescut şi care este prezentă în toate amintirile mele din copilărie: mutatul în Bucureşti cu părinţii mei, vacanţele la mare sau la munte, vacanţele la bunicii mei, plimbările prin parc...practic nu-mi mai amintesc cum era înainte să fie ea.

Totul din casă îmi aminteşte de ea. De cum intru pe uşă, holul mic este locul unde în tinereţea ei obişnuia sa alerge în cercuri, să chiţăie sau să sară pe bagaje, când plecam în weekenduri din Bucureşti, ca să fie sigură ca o luăm şi pe ea. Chiar şi pe lădiţa cuierului se cuibărea când vroia să fie aproape de uşă şi ne aştepta foarte nerăbdătoare să ne întoarcem acasă.
În bucătărie încă mai stă pe jos preşuleţul pe care mânca...jos lângă aragaz. De fiecare dată când voi mânca voi vedea locul în care ea obişnuia să pape sau sa ceară păpică.
Pe balcon îi puneam mâncărica atunci când era soare...si vai ce iubea soarele şi căldura! Tot acolo mai stătea mama mea cu ea în braţe ca să se mai uite pe geam.Era foarte atentă şi interesată de orice se petrece atâta timp cât era în siguranţă la noi în braţe. De fapt, mai tot timpul stătea la cineva în braţe. Vroia dragoste şi căldură şi cum puteai să o refuzi la cât de mică şi dulce era?
În patul meu dormea ziua şi cerea dimineaţa să vină la mine atunci când părinţii mei plecau la serviciu. Chiţăia şi râcâia în uşă până i se deschidea iar apoi se cuibărea în pături cât mai lipită de mine.
Chiar şi cada îmi aminteşte de dăţile când îi făceam baie iar ea comenta şi se mârâia foarte suparată că o trecem prin tot chinul ălă...iar nouă ni se părea extrem de dulce.
Nu mai zic de surfagerie unde obişnuiam să stam până acum câţiva ani cu toţii, ne uitam la TV, Betty era ori prin braţele cuiva ori alerga dupa vreo mingiuţă ori se juca cu hamstericul pe care îl tragea spre ea ca pe puiul ei ori se castrafirea şi se freca de fotolii şi se dădea cu burtica în sus ca să o pupăm...
Ştia orice îi spuneam, asculta şi înţelegea... şi nu ne iubea decât pe noi. Era atât de dependentă de noi şi prezentă oriunde eram încât mi-e greu să cred că nu mai este. Tot mă aştept să iasă de sub vreo păturică şi să vină dând din codiţă sau vorbind cu noi. Ştia să ceară, să te atenţioneze în atâtea feluri încât ştiai ce vrea numai după sunetele pe care le scotea.
Mereu căuta căldura şi protecţia noastră. Cu noi era atât de fericită şi ne arăta asta prin orice mod îi trecea ei prin căpuţ. Ca ea nu este şi nu va mai fi nimeni...şi nimic nu o va înlocui iar asta mă sperie pentru că nici durerea nu va trece.

Am crezut că voi rămâne fără lacrimi...însă de fiecare dată când mă gândesc la tine îmi dau seama că ele sunt infinite.

Betty...te voi iubi mereu şi vei rămâne pentru totdeauna în amintirile şi în sufletul meu.

Şi acum să facem o scurtă recapitulare...

Ştiu, ştiu...am tot tras de mine să postez când apare câte un caz, însă timpul este scurt, unele lucruri "ard" să fie rezolvate iar postarea am tot amânat-o.
Mă gândeam să fac o scurtă recapitulare a animaluţelor salvate în ultima vreme. Din păcate nu am avut aparatura sau inspiraţia să le pozez pe toate asa că voi scrie câteva cuvinte despre cele pe care le-am imortalizat.

Domnul din imagine este un motănel cu o personalitate foarte puternică. Neşansa lui a fost ca atunci cand era mic, fătat fiind într-o ghena a unui bloc, să îi fie mâncată codiţa de şobolani. Nu asta ar fi fost problema, însă câţiva copii îi puseseră gând rău deoarece "o pisica neagră fără coadă aduce ghinion". Poate vouă nu vi se pare, însa pentru unii e un motiv foarte bun pentru a o chinui, arunca de la geam sau pentru a încerca să-i dea foc.Dar domnul Botoşel (căci aşa l-am botezat după ce am vazut botoşeii albi din picioruşe) este un motan cuminte, recunoscător şi de când l-am dus la bunici la curte, recolta este bogată, şoriceii nu se mai apropie iar Botoşel tronează peste toată curtea fericit.


Această pisicuţă tricoloră, cât timp a stat la mine, a fost de o cuminţenie rar întâlnită, alintată şi iubitoare, extrem de recunoscătoare că a fost luată de pe stradă. Aşa unei pisicuţe i-am găsit repede un cămin liniştit şi o stăpână la fel de iubitoare. Doamna care a adoptat-o sună din când în când şi de fiecare dată ne multumeşte pentru bucuria pe care i-am făcut-o cu această pisicuţă.


Şi dacă tot suntem la capitolul "pisoi alintaţi", următorul este pe primul loc. Un băieţel frumuşel care ne-a cucerit pe toţi. Ne-a fost greu să-l dăm însă la noua lui căsuţă are parte de toată atenţia şi de tot răsfăţul posibil.

Pisoiaşul gri nu a stat mult la mine. Din fericire şi-a găsit repede o căsuţă şi este ingrijit de o tânără studentă. Ca orice pisoi, alintatul şi dormitul în pat erau activităţile lui preferate.


Aţi mai văzut un pisoi atât de mândru şi cu năsuc negru? Trebuie să recunoaşteţi că până şi mult doritele pisici birmaneze pălesc în faţa unui exemplar unic cum e el. Asta este farmecul pisicuţelor "maidaneze": fiecare este unică iar combinaţiile ce pot ieşi sunt infinite!

Ţin minte că într-o noapte, când mă întorceam acasă, am văzut câinele unui vecin cu botul sub o maşină, foarte interesat de ce se afla sub ea. M-am prins repede dupa mieunat că e o pisica mică. Dupa ce şi-a luat câinele de lângă maşină, o mogâldeaţă mică a ţâşnit mieunând disperată şi s-a agăţat de pantalonii mei, încercând să se urce pe mine. Nu am rezistat şi am luat-o în braţe. Era atât de mică şi de firavă...
Acum a crescut şi s-a făcut o mândreţe de pisică. Este sterilizată, îngrijită şi iubită de noua ei stăpână.


Iarna asta am primit un telefon. O cunoştiinţă mă ruga să ajut o căţeluşă care se afla lângă casa ei. Stăpânii se mutaseră însă nu s-au gândit să includă în aceste planuri şi căţeluşa pe care o aveau în grijă. Aşa că acest metis de pekinez cu cine ştie ce altă piticanie blănoasă a ajuns pe strada. Era tristă şi înfrigurată, înfometată şi speriată...
Acum este fericită la noua ei căsuţă.


Tot în aceasta iarna am găsit în parc o pisicuţă blândă şi extrem de frumoasă. Lumea îi ducea de mâncare zilnic, o mângâiau, însă nimeni nu a luat-o în casă şi nu a avut grijă să o sterilizeze, aşa că au mai aparut 3 pui frumoşi şi grăsani. Când am văzut că grijile lor pentru pisicuţă se opresc la o cutie cu apă şi nişte mâncare, am decis că nici ea şi nici puii nu merită aşa o viaţă, expuşi pe stradă şi cu riscul de a se înmulţi în continuare. Chiar dacă a trăit pe stradă toată viaţa ei, a fost extrem de cuminte în casă, răsfăţată până peste măsură şi extrem de recunoscătoare.
Acum Misha este cea mai rasfăţată dintre cei 3 pisoi cu care îşi împarte noua căsuţă. Şi am primit poze de la unul dintre puişorii ei, la noua lui căsuţă (prima-când abia fusese adoptată, iar a doua- acum când a crescut şi ea, după sterilizare).


Mozart este un metis de terrier de talie medie spre mică, abandonat tot iarna la o gură de metrou. Norocul lui a fost că oamenii din zonă l-au plăcut şi l-au hrănit, însă viaţa pe strada nu i-a priit şi tot era slab, avea muşcături de la alţi câini, blăniţa murdară, încurcată şi nişte ochişori foarte trişti care te rugau să-l iei acasă cu tine.
O doamnă a fost impresionată de povestea lui şi l-a adoptat. Nu a contat ca era murdar, slab...l-a luat în braţe, l-a pupat şi l-a băgat în maşina. De pe drum m-a sunat foarte amuzată să-mi spună că Mozart pare dresat: stă cuminte în funduleţ la mijlocul banchetei din spate şi se uită cuminte în faţă la drum. Nu a scos niciun sunet până au ajuns acasă.
Mozart înainte, pe stradă:
Şi Mozart fericit la noua căsuţă!


Cam atât pentru moment. Toţi cei care citesc această postare şi nu stiu deja ce urmează să le spun, să reţină că un câine sau o pisică nu diferă dacă este de rasă sau de pe stradă. Un animăl uţ luat în casă şi aranjat, hrănit, iubit se schimbă radical iar satisfacţia este mult mai mare decât la cumpărarea unuia. Dragostea lor pentru noi nu ţine cont de vârstă, de culoarea pielii sau a părului. Pentru noi de ce ar conta asta?

Cum a început totul...

Sincer, nu îmi pot aduce aminte primul animăluş salvat de pe stradă. Mama mea este o iubitoare de animale care m-a crescut în acelaşi spirit şi cel mai probabil, primul animal a fost salvat împreună cu ea...să fi fost o vrăbiuţă, o pisicuţă...
Cert este că au urmat nenumăraţi pisoi şi căţei luaţi de pe stradă, îngrijiţi nu ca la carte ci după cum ne pricepeam şi daţi apoi spre adopţie. Cu timpul am învăţat cum stă treaba cu deparazitatul, de ce sunt importante vaccinurile şi de ce trebuie sterilizate/castraţi şi urmăriţi apoi la nouă căsuţă.

Primul căţeluş salvat şi fotografiat este o fetiţă pe nume Panda, în 2007. Găsită în faţa blocului cu o burtică mare şi umflată, dată afară din casă pentru că, nefiind deparazitată, făcuse o complicaţie şi era bolnăvioară.
Au urmat 2 săptămâni de mers la medic, medicamente date cu seringa din 3 în 3 ore şi totul făcut în ciuda rezervei medicului în ceea ce priveşte şansele de supravieţuire...


Dar iată că Panda a supravieţuit iar toate nopţile nedormite, chinul şi spaima prin care trecusem au pălit în faţa unui căţeluş energic, fericit şi extrem de iubitor!
Am ţinut legătura un timp cu stapânii, mi-au spus că se făcuse mare, era fericită şi alerga liberă prin curte.

Eterna întrebare....DE CE?

De multe ori mi s-a întâmplat să fiu întrebată, cu răutate chiar, când dădeam unui căţel pe stradă să mănânce, "De ce? N-ai altceva mai bun de făcut?"...Nu..NU am. Ce altceva mai bun aş putea face decât să ajut când pot şi cu cât pot un animal fără apărare, fără speranţa la o viaţă mai bună pe stradă, un animal care depinde de noi, oamenii.

Mulţi nu se gândesc la faptul că oamenii au acaparat totul: teritoriile sălbatice, habitatele naturale, au luat animalele din sălbăticie, le-au domesticit, le-au făcut dependente de ei şi le-au abandonat!
Mulţi nu ştiu cum îţi mulţumeşte un câine după ce îl mângâi sau după ce îi dai ceva de mâncare...nu ştiu că acel câine te va ţine minte, se va bucura de fiecare dată când te va vedea şi chiar va încerca să te apere!

Eu nu pot trece nepăsătoare pe lângă un animal înfometat, rănit, un pui rătăcit de mamă şi fără vreo şansă de supravieţuire!
Este foarte greu să faci ceva singur într-o ţară care te condamnă pentru simplul fapt că ajuţi un animal...pentru unii este prea supărătoare numai prezenţa pe stradă a acestora dar nu fac nimic pentru a ajuta, poate doar pentru a "scăpa" de ele într-un mod cu totul barbar.

În ziua când m-am alăturat asociaţiei ROBI, am găsit un sprijin moral care îmi dă puterea să continui şi să-mi doresc să fac mai mult. Am găsit un grup de prieteni, fără vreo agendă ascunsă, un grup al cărui scop este comun şi altruist. Le mulţumesc pentru că m-au acceptat, le mulţumesc pentru faptul că sunt nişte oameni extraordinari care se sacrifică din plăcere şi dragoste şi sunt convinsă că împreună vom reuşi să facem chiar şi un pic din binele de care această lume are nevoie.