Cum a început totul...

Sincer, nu îmi pot aduce aminte primul animăluş salvat de pe stradă. Mama mea este o iubitoare de animale care m-a crescut în acelaşi spirit şi cel mai probabil, primul animal a fost salvat împreună cu ea...să fi fost o vrăbiuţă, o pisicuţă...
Cert este că au urmat nenumăraţi pisoi şi căţei luaţi de pe stradă, îngrijiţi nu ca la carte ci după cum ne pricepeam şi daţi apoi spre adopţie. Cu timpul am învăţat cum stă treaba cu deparazitatul, de ce sunt importante vaccinurile şi de ce trebuie sterilizate/castraţi şi urmăriţi apoi la nouă căsuţă.

Primul căţeluş salvat şi fotografiat este o fetiţă pe nume Panda, în 2007. Găsită în faţa blocului cu o burtică mare şi umflată, dată afară din casă pentru că, nefiind deparazitată, făcuse o complicaţie şi era bolnăvioară.
Au urmat 2 săptămâni de mers la medic, medicamente date cu seringa din 3 în 3 ore şi totul făcut în ciuda rezervei medicului în ceea ce priveşte şansele de supravieţuire...


Dar iată că Panda a supravieţuit iar toate nopţile nedormite, chinul şi spaima prin care trecusem au pălit în faţa unui căţeluş energic, fericit şi extrem de iubitor!
Am ţinut legătura un timp cu stapânii, mi-au spus că se făcuse mare, era fericită şi alerga liberă prin curte.

Eterna întrebare....DE CE?

De multe ori mi s-a întâmplat să fiu întrebată, cu răutate chiar, când dădeam unui căţel pe stradă să mănânce, "De ce? N-ai altceva mai bun de făcut?"...Nu..NU am. Ce altceva mai bun aş putea face decât să ajut când pot şi cu cât pot un animal fără apărare, fără speranţa la o viaţă mai bună pe stradă, un animal care depinde de noi, oamenii.

Mulţi nu se gândesc la faptul că oamenii au acaparat totul: teritoriile sălbatice, habitatele naturale, au luat animalele din sălbăticie, le-au domesticit, le-au făcut dependente de ei şi le-au abandonat!
Mulţi nu ştiu cum îţi mulţumeşte un câine după ce îl mângâi sau după ce îi dai ceva de mâncare...nu ştiu că acel câine te va ţine minte, se va bucura de fiecare dată când te va vedea şi chiar va încerca să te apere!

Eu nu pot trece nepăsătoare pe lângă un animal înfometat, rănit, un pui rătăcit de mamă şi fără vreo şansă de supravieţuire!
Este foarte greu să faci ceva singur într-o ţară care te condamnă pentru simplul fapt că ajuţi un animal...pentru unii este prea supărătoare numai prezenţa pe stradă a acestora dar nu fac nimic pentru a ajuta, poate doar pentru a "scăpa" de ele într-un mod cu totul barbar.

În ziua când m-am alăturat asociaţiei ROBI, am găsit un sprijin moral care îmi dă puterea să continui şi să-mi doresc să fac mai mult. Am găsit un grup de prieteni, fără vreo agendă ascunsă, un grup al cărui scop este comun şi altruist. Le mulţumesc pentru că m-au acceptat, le mulţumesc pentru faptul că sunt nişte oameni extraordinari care se sacrifică din plăcere şi dragoste şi sunt convinsă că împreună vom reuşi să facem chiar şi un pic din binele de care această lume are nevoie.